Adevărații intelectuali urmează să depășească animozitățile

             Ambii mei bunei au fost militari în armata țaristă. Bunelul pe linie paternă, Gheorghe Răileanu a ajuns în memoria mea ca „sotnic”, pe unica fotografie, pe care l-am văzut, era în manta militară cu papahă pe cap. Bunelul pe linie maternă Hristov Peotr Petrovici născut în anul 1880 a terminat școala de cadeți din Petersburg, fiind trimis intr-acolo de străbunelul Hristov Peotr Hristoforovici, originar din or. Panaghiuriște Bulgaria, participant la Revolta bulgară din aprilie 1876. După înăbușirea revoltei de către armata turcă, el s-a refugiat în Basarabia ocupată de Rusia, stabilindu-se în satul Cimișlia, o perioadă de timp ascunzîndu-se în familia lui Miron Ciobanu sub numele de familie Ciobanu.

          De cînd mă știu, toate rudele mele au avut poziție pro românească. Tatăl meu, își amintea cu mîndrie serviciul militar și aprecia disciplina în armata română, își amintea cu plăcere viața din perioada interbelică în România Mare. Vărul tatălui, Vasile Popescu a fost o perioadă primar, iar fratele Simion Răileanu secretar la primărie, ambii s-au refugiat în România în 1944 și eu mi-am văzut verișorii din România doar după „Podul de flori”. Serile tîrzii la noi acasă, împreună cu vecinii și prietenii tatălui, printre care persoane revenite din detenții după represiuni, precum Toadre Botezatu, Dochin Bazatin și alții se asculta radio Vocea Americii. Auzeam de la maturi că americanii vor interveni, că ne vor elibera de sub ruși și vom reveni la România. Mama mea  nu s-a împăcat pînă la moarte cu ocupația sovietică, cu ponegrirea religiei, distrugerea tradițiilor populare și cu aducerea subculturii rusești, pentru care ruși în popor erau asemănați cu porcii.

            Majoritatea moldovenilor din generața mea au amintiri din copilărie asemenătoare, cel puțin  privind suferința și durerea buneilor, părinților, vecinilor de a fi rupți din corpul națiunii, represați, intimidați pentru că au fost mai harnici, au avut personalitate și caracter, au ținut la credință și neam, iar promovați la conducere oameni cu calități morale îndoelnice. Acum sunt puțini oameni care au fost maturi în perioada 1918-1940 și pot mărturisi ce-au suferit după ocupație, dar mai sunt în viață acei ce își  amintesc din anii de copilărie fenomenul cînd, dacă apărea în sat, ori pe o stradă din orașe un miliționer, ori militar, imediat se răspîndea vestea că moscalii caută să ia pe cineva și toată lumea de frică închidea porțile și se ascundeau în case, încuind ușile, pe stradă nu rămînea nimeni. Cum poate fi explicată o asemenea reacție a băștinașilor față de reprezentanții statului ?

            Ce s-a întîmplat cu rezistența noastră față de ocupație, că unii cetățeni mai sunt nostalgici după perioada de ocupație sovietică și nu acceptă reunirea cu România? Pot fi menționați mai mulți factori, printre care: decapitarea națiunii prin represiuni politice permanente, efortul diabolic de a deturna continuitea istoriei națiunii române din Basarabia prin forță brută, falsuri și deznaționalizare, de a eroda identitatea națională, cu punerea în serviciul acestor scopuri a ideologiei străine, educației politizate, propagandei, ateismului și cortinei de fier, mai recent și ațîțarea neînțelegerilor între etniile conlocuitoare, promovarea speculațiilor și șantajului separatist. În acest context mai vulnerabile sunt minoritățile naționale.

            Am expus aceste gînduri cu ocazia celebrării actului UNIRII din 1918, dar și cu trecerea în eternitate a regretatului Nicolae Dabija (Ciobanu). I-am urmărit viața lui Nicolae, începînd cu anii de școală, ca mai apoi să-l cunosc mai bine. A ajuns la finalul vieții lui pămîntești, fără a se abate cît de puțin de la destinul eroului, avînd misiunea de la Dumnezeu să reprezinte, să dezvolte și să apere idealul național românesc.

            În anul 1989, la o întîlnire în Casa de cultură, cu cetățenii orașului Cimișlia, perioadă plină de romantism, am afirmat că intelectualitatea moldovenească ar purta și ea vină pentru că mai suntem sub ocupație sovietică și am tolerat regimul totalitar. Nicolae Dabija, mi-a ripostat categoric că n-am dreptate. Și astăzi mai meditez aspra acestui subiect.

            Adevărații intelectuali urmează să depășească animozitățile, să-și afirme cu modestie locul în avangarda mișcării pentru UNIRE și la fel ca Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Costin, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija și alți înaintași ai neamului, să consolideze mișcarea unionistă, să trezească revenirea mulțimii la identitatea românescă.

          Să sperăm că și românii din țară vor exercita presiuni asupra conducerii României și partenerilor strategici pentru a apropia REUNIREA.